
ÎN RAZE DE SOARE. La fel ca multe așezări ctitorite în anii României Mari, satul Regele Ferdinand, azi Livada de Bihor, a fost construit cu străzile dispuse radial, după model francez, având în centru biserica. Așa s-au făcut, de altfel, și primele trei cartiere românești din Oradea – Ioșia Veche, Piața Țăranilor și zona actualului Parc 22 Decembrie (foto: Ovi D. Pop)
„Prin ce facem, ne manifestăm respectul față de înaintașii noștri, pentru a nu lăsa faptele întâmplate în vremurile trecute să rămână în uitare, cu atât mai mult cu cât uitarea se așterne prea repede astăzi…”.
E gândul cu care unul dintre descendenții întemeietorilor satului Regele Ferdinand, acum Livada de Bihor, scoate din amintirea propriei familii și din memoria arhivelor detalii despre istoria uneia dintre cele mai tinere localități din Bihor, pe care a și păstorit-o, ca primar, o cincime din existența ei de până acum.
Regele Ferdinand…
Născut în 1945, când comuniștii tocmai schimbaseră denumirea satului Regele Ferdinand, Ioan Chivari (foto) a crescut ascultând adesea poveștile părinților, Ioan și Ana, despre nașterea localității, la puțin timp după ce România devenise Mare. „Părinții tatălui, veniți din Apateul unguresc, au fost între primii trei care au început să-și ridice case în sat. Au făcut o casă mare din pământ bătut, trainică și dreaptă, în care și acum trăiește una din surorile mele”, zice bărbatul.
Era octombrie 1921, iar întemeierea satului ce purta numele Regelui Ferdinand fusese „fructul Reformei Agrare promise de Suveran soldaților care au luptat în războiul de întregire”. Până atunci, locului i se zicea Macsa-puszta, după numele unui moșier ungur care avea aici câteva grajduri. „La început au fost 50 de familii venite din zona Beiușului și din satele românești rămase în Ungaria. După 100 de ani, sunt peste 500 de familii”, spune Chivari.
… și Regina Maria
Înființarea satului a premers așa numitei Legi a românizării frontierelor din 1930, iar în acea perioadă au apărut în Bihor și alte localități, cartiere ori străzi românești. Așa a luat ființă în sudul județului, de pildă, o așezare „pereche” satului Regele Ferdinand, și anume satul Regina Maria, Avram Iancu de acum. „La fel au apărut străzile Unirii și Horea în Salonta, colonia din Gepiu, satul Mihai Bravu în comuna Roșiori, strada Unirii în Sălard, ulițe românești în Diosig și în Șimian”, spune istoricul Augustin Țărău (foto).
Statul Român, pe atunci puternic, ajuta oamenii cât se poate de aplicat. „Fiecare familie a primit 3.000 de metri pătrați teren pentru casă, pământ arabil și pășune”, spune Chivari. Regatul voia ca la frontiere să fie români care la nevoie să le apere de vecinii răzbunători, așa că legea colonizării fixa și obligații, și drepturi pe măsură. „Capul familiei trebuia să aibă cel mult 45 de ani, să aibă exercițiul drepturilor politice (n.r. – de a vota și a fi ales), „profesiunea de plugar”, dar și ”știință de carte”, și să dețină certificat de sănătate, ca să nu se răspândească boli. Împrumuturile date de stat erau pe 30 de ani, cu 60 de rate semestriale (plătibile la 1 mai și 1 noiembrie), iar 3 ani coloniștii au fost scutiți de taxe și impozite”.
Două zile la plecare, doi ani la întoarcere
Românii au trudit din greu să ridice așezările, începând cu săparea fântânilor, croirea drumurilor și ctitorirea bisericilor, dar osteneala le-a fost răpită în 1940, după Dictatul de la Viena, în urma căruia Ardealul de Nord a fost încorporat Ungariei lui Horthy. „În Sălard, ungurii au mers până acolo încât au dărâmat biserica abia făcută de români”, povestește Țărău.
În satul Regele Ferdinand, horthiștii le-au dat ultimatum românilor să plece, interzicându-le să se mai întoarcă vreodată, iar în locul lor au adus populație maghiară. „Părinții și cele două surori mai mari, care trăiesc și acum, s-au numărat între cei 369 de locuitori alungați, nevoiți să plece în 48 de ore. Multe lacrimi au vărsat… S-au putut întoarce abia după 1944, dar abia după doi ani au reușit să-și recapete casele, că ungurii nu se dădeau duși”, povestește Chivari.
Chiar dacă apoi s-a înstăpânit comunismul, iar satul a fost redenumit, „mamele și bunicile au continuat să-i crească pe copii în bun-simț, îi învățau să se roage și să își respecte vecinii, iar bărbații să muncească”, continuă fiul satului.
„S-a făcut”
Chivari a devenit el însuși comunist. După ce a făcut liceul în Oradea, Facultatea de Științe Economice la Cluj, iar apoi Academia de partid Ștefan Gheorghiu la București, a revenit în sat, întâi ca profesor de matematică, iar din 1971 a condus Nojoridul, ca primar, până în 1987.
Acum se mândrește că, deși în 1969 Livada de Bihor era pe lista celor ce urmau să fie desființate și nu se mai elibera nicio autorizație de construire, satul s-a dezvoltat: în 1972 a fost construit un magazin sătesc, după un an o școală modernă, în 1980 o grădiniță cu cantină, după un an un bloc pentru profesori și medici, cu dispensar la parter, în 1985 încă unul, cu magazine, cofetărie și frizerie. În 1980 satul avea încălzire centralizată cu apă geotermală și ștrand, iar din 1985 cea mai mare stație pentru creșterea puietului de pește în apă termală din Europa.
Mai mult, în comunism a fost finalizată chiar și… biserica. „Satul Regele Ferdinand a fost construit cu străzile ca razele soarelui în jurul bisericii pe care înaintașii noștri au început s-o ridice în 1937, dar n-au apucat din cauza Dictatului de la Viena. După ce am ajuns primar, prim-secretarul județului, Petre Blajovici, a venit în vizită, a văzut-o neterminată și m-a întrebat ce părere am. I-am răspuns că sunt reprezentantul cetățenilor, care o vor finalizată, și s-a făcut”, povestește Ioan Chivari, al cărui crez este, zice el, „în Cel de Sus, în puterea legii, în judecata oamenilor, în lacrima celui aflat în suferință și în demnitatea de a fi român”.
Acum simplu consilier local în comuna pe care a condus-o ca primar, Chivari a inițiat sărbătorirea Centenarului satului pe 26 octombrie, de Sfântul Dumitru, în amintirea zilei alungării în bejenie din 1940. „Va fi prima întâlnire a fiilor satului, dar pentru că e pandemie vom face doar o întâlnire la biserică. După ce vremurile vor fi mai bune, o să sărbătorim și altfel, cu mic, cu mare”, zice, optimist, urmașul de colonist.
Știre preluată de pe ebihoreanul.ro